„Tu, Doamne Dumnezeule, Stăpâne a toate, luminează şi îndreptează sufletul,

inima şi mintea robului Tău; călăuzeşte-mi mâinile, ca să pot înfăţişa

cum se cuvine şi în mod desăvârşit Chipul Tău, al Sfintei Tale Maici

şi pe cele ale tuturor sfinţilor, pentru slava, bucuria

şi înfrumuseţarea Sfintei Tale Biserici!“

(din rugăciunea iconarului)

Icoana – împărtăşire de veşnicie prin culoare…

Ortodoxia împodobeşte viaţa creştinului cu icoane, înţelese ca ferestre ale pământului deschise spre cer.

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic au predanisit că icoanele pot fi puse la închinare „în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte și pe veşmintele bisericeşti, pe pereţi şi pe lemn, în case şi pe drumuri”.

Ele devin astfel însoţitori ai omului pe calea vieţii, amintindu-i în toată vremea şi în tot locul că rostul lui pe pământ este sfinţirea, luarea chipului lui Dumnezeu, după cuvântul Scripturii care zice: „Fiţi sfinţi, precum Eu sunt Sfânt!” (I Petru 1:16).

O icoană nu este un tablou, oricâtă valoare picturală ar avea.

O icoană nu este o operă de artă, oricât de iscusită ar fi mâna care a zugrăvit-o.

O icoană este un prieten viu, care se face părtaş la bucuriile, durerile şi trebuinţele fiecăruia. De aceea de multe ori icoanele fac semne minunate, izvorăsc mir sau plâng.

A-ţi pune o icoană în casă înseamnă a te împrieteni cu veşnicia, a te împărtăşi de o fărâmă din ea.

O icoană este o cale către Dumnezeu

Zugrăvite după erminiile bizantine, icoanele pictate la Mănăstirea Diaconeşti îşi propun să vă împrietenească, fie cât de puţin, cu cerul. 

Veţi găsi în paginile acestui site icoane cu Praznicele Împărăteşti, cu Mântuitorul, cu Maica Domnului, cu sfinţi, precum şi reprezentări ale unor Cuvioşi Părinţi şi Mărturisitori români contemporani.

                Un dar şi o binecuvântare, înfiripate din rugăciune şi culoare…